Ce se joacă Camelia

Jocul The Suffering l-am obținut împreună cu revista Level – dap, eram gameriță înrăită pe vremea aia, de am ajuns să răsfoiesc reviste de gaming și să visez la un PS3 … . Anyway vremurile s-au schimbat, oricum nu-mi pare rău că mi-am mai ”îndulcit” viața socială cu un pic de gaming.

Dar să revin la subiect, că  vorba multă nostalgia omului… sau cum era . Aveam pe vremea aia un Pentium 4 (de fapt era AMD Sempron) dar era doar al meu. Și chiar la țanc să-i testez performanțele am instalat The Suffering. 

”Hai să văd ce e așa de înfricoșător” – mi-am zis, decupând cover-ul pentru CD din revistă. Încep jocul și realizez că mă deranjează faptul că nu pot să aleg ca un personaj de gen feminin… . Mi-e greu să-mi imaginez o puștoaică gen ”Blood Rayne”  într-o închisoare, iar dacă puneau o fată trebuia să facă toate personajele de gen feminin și era prea complicat… . Înțeleg… mai multe texturi, mai multe stiluri vestimentare, mai multă ojă ș.a.m.d . În sentimentul ăsta fun începeam eu jocul, dar starea mea de spirit avea să se schimbe radical.

So, în The Suffering, joci rolul unui condamnat la moarte, ți se prezintă celula, gardienii, păienjenii ( cei mai apropiați prietenii până acum) și începi să faci o retrospectivă a faptelor care te-au adus aici, mai exact o crimă la beție (dacă îmi aduc bine aminte… ).

Foarte ușor, îți dai seama că personajul tău are halucinații – ”nu e o surpriză pentru un deținut” – mă gândeam. Însă brusc lucrurile iau o întorsătură cel puțin stranie. Are loc un cutremur și ceva malefic pare să fi pus stăpânire pe închisoare. Deținuții sunt eliberați și începi să auzi țipete și să vezi ”chestii”.  Din acel moment devine din ce în ce mai greu să mai faci distincția dintre halucinație și realitate – și fuga din închisoare nu mai devine o prioritate, mai întâi trebuie să-ți scapi personajul viu.

Cam așa începe aventura în The Suffering.  Cum, necum dar după primele 30 de minute de joc, am decis să mă joc pe ăsta doar în timpul zilei că noaptea nu cred că aș mai fi pus pleoapele peo-laltă de la sperieturi! Și asta nu e tot. Cotrobăind cu personajul prin toate cotloanele închisorii, începi să ai senzația că ai rămas doar tu halucinațiile tale și chestiile care adulmecă pe pereți. Dacă până acum nu ai înțeles ce e ăla instinct de auto-conservare – în jocul ăsta e pe cale să se transforme într-un complex. Așa încât de exemplu la prima întâlnire cu un alt personaj, speriată am stat cu pușca îndreptată spre el, gata să apăs pe trăgaci,  până când și-a terminat dialogul… . Abia atunci mi-am zis că e în sfârșit un OM.

Sunt sigur că v-ați întrebat despre ce ”chestii” vorbesc. Cum nu le-am găsit o denumire mai bună le-am lăsat așa. Da sigur aș fi putut să folosesc ceva expresii sau cuvinte mai peiorative dar într-un fel din nou straniu, pe parcursul nivelelor parcă te atașezi de ele și începi să te întrebi dacă nu cumva imaginația personajului tău le-a creat, sau dacă nu cumva e doar un vis… sau dacă nu cumva ai luat-o pe drumul greșit… sau dacă nu cumva toate au scăpat din laboratorul doctorului ăla nebun care făcea experimente pe deținuți… sau dacă nu cumva personajul tău e unul dintre ei!

Așa e jocul ăsta pe lângă faptul că mi-a ridicat părul în cap și-mi făcea pielea ca de găină, mai îmi ridica niște semne de întrebare… . Bine că nu am ajuns să mă întreb dacă am eu halucinații – bine că mă jucam doar ziua!

The Suffering este un joc pentru persoane peste 18 ani.

Personal nu vă recomand jocul dacă ați avut sau aveți probleme de personalitate, mai bine încercați un RTS.